Spre sfârșitul anului 1829, pe fundalul ororilor provocate de ciumă în societatea românească și a panicii ce îi preceda apariția, generalul rus Pavel Kiseleff, guvernatorul Principatelor între 1829-1834, decide să pună în practică articolul șase al Tratatului de pace de la Adrianopol. Acesta permitea Valahiei şi Moldovei să organizeze carantine şi cordoane sanitare permanente „de-a lungul Dunării şi în altă parte a ţării unde va fi nevoie de ele”, ca stavile împotriva epidemiilor de ciumă și holeră ce veneau din Orient și Asia. Cu ajutorul scrierilor doctorului Iuliu Barasch, medic de carantină la Călărași între 1843-1845, vom descrie cum funcționa sistemul dunărean de carantine al Țării Românești, după ce model/modele a fost amenajat și ce funcții îndeplinea, unde erau amplasate carantinele, cum arătau și cine lucra în ele, cum era să locuiești o vreme în carantină și ce îi preocupa pe oamenii izolați în ele. Pe lângă lucrările lui Iuliu Barasch, vom folosi o gamă variată de surse edite și inedite, inclusiv buletine de mortalitate, rapoarte medicale, articole din presa vremii.
